Iubitorul de Dumnezeu, cuviosul Cristofor, a sihăstrit în pădurile din jurul Schitului Sihla între anii 1930-1933, cu metania fiind din Mănăstirea Frăsinei. Era student la teologie și, râvnitor al vieții de liniște fiind, în fiecare vacanță se retrăgea în pustiul Munților Sihlei, adăpostindu-se într-un bordei mic din pădure, la un kilometri depărtare de schit.
Odată, doi frați din Mănăstirea Sihăstria, Vasile și Constantin (Cleopa) Ilie, trecând cu oile pe lângă bordeiul cuviosului, au bătut la ușă. Văzând că nu răspunde nimeni, au intrat, cercetând cu privirea locul de nevoință al plăcutului lui Dumnezeu. Înăuntru, o încăpere mică sub o stâncă de gresie, pe jos cetină de brad și bureți, alături – o masă cu un Ceaslov pe ea, iar lângă acesta o bucată de hârtie pe care scria: „Aici locuiește jivina pămân- tului, D.C.” și așa s-au întors la mănăstire cei doi frați, întăriți duhovnicește și slăvind pe Dumnezeu, nădăjduind ca într-o zi să-l cunoască.
După câtva timp apăru în Mănăstirea Sihăstria un călugăr străin, înalt, slab, cu fața luminoasă, purtând ceva în spate. Atunci au aflat cei doi frați că plăcutul lui Hristos era ierodiaconul Cristofor și că în traista cu semnul crucii, pe care o purta mereu în spate, avea capul cuviosului Pavel, duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla.
Dorind să descopere această taină, ierodiaconul Cristofor le-a cerut fraților să ducă cinstitul cap înaintea egumenului. Pe atunci egumen al Schitului Sihăstria era Protosinghelul Ioanichie Moroi.
Iată cum s-a petrecut minunea: Într-o vară, de ziua Sfântului Ilie, după ce slujise Sfânta Liturghie la Schitul Sihla, părintele Cristofor se întorcea la bordeiul său din pădure. Pe cale, fiind obosit, a adormit puțin într-o poiană. Deodată însă o mână nevăzută l-a întors cu capul în locul unde-i erau picioarele. Socotea că e o nălucire, așa că s-a închinat și a adormit din nou. Apoi, iarăși aceeași mână nevăzută l-a deșteptat. În acea clipă i-a apărut în față un călugăr foarte cuvios, îmbrăcat într-o rasă de șiac, cu capul descoperit, cu părul alb pe spate, cu barba potrivită, cu chipul lumi- nos, purtând în mână niște metanii de lemn.
Acesta, cu glas blând și liniștit, i-a spus că mulți ani de zile s-a nevoit în acel loc neștiut de nimeni și departe de lume fiind, iar osemintele lui rămăseseră neîngropate. Aceste toate descoperindu-i-le sihastrului, l-a îndemnat ca, rostind Crezul, să facă o sută de pași la dreapta și, găsind ose- mintele sale, să le îngroape în pământ. Ca binecuvântare, cuviosul Pavel îi spusese să ia doar capul său, dar, o minune...! Atunci când pustnicul, ispitit fiind să ia toate osemintele, le simți fierbinți în mâinile sale, astfel încât nu le putea ține. De aceea, cu multă căință și-a cerut iertare de la plăcutul lui Dumnezeu și s-a înapoiat la bordeiul său din pădure, purtând mereu capul cuviosului Pavel. Multă vreme a fost mâhnit cuviosul Cristo- for că nu știa numele sfântului. Rugându-se mult pentru aceasta, într-o zi îi apăru înainte același cuvios spunând: „Părinte Cristofor, nu te necăji că nu știi cum mă cheamă! Mă numesc ieroschimonahul Pavel. Să mă pomenești la sfintele rugăciuni!”
Acesta fusese duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla. Trăise în schitul Sihăstria până la sfârșitul secolului al XVII-lea, apoi s-a retras în pustie și a răposat acolo.
Aceste toate le-a povestit părintele Cristofor egumenului Ioanichie Moroi și a mai rămas în Mănăstirea Sihăstria încă trei zile, unde a slujit sfânta Liturghie împreună cu egumenul. În aceste zile s-au închinat toți părinții la Moaștele cuviosului Pavel, slăvind pe Dumnezeu.
Luându-și apoi iertare de la părinți, sihastrul Cristofor s-a retras în liniștea pustiului, din acea zi nemaifiind văzut de nimeni. Zadarnic l-au căutat părinții, căci nu l-au aflat. În partea locului se vorbește că, între Schitul Sihla și Râpa lui Coroi, este un loc tăinuit de Dumnezeu, loc pe care nimeni nu l-a descoperit vreodată. Acolo s-au nevoit de-a lungul timpului mulți sihaștri sfinți. Poate acolo s-a săvârșit și părintele Cristofor...