Monahia Zenovia

Monahia Zenovia era cu metania din Mănăstirea Văratec. Fiică de mari dregători din Sfatul țării, de mică a primit o cultură aleasă, pe lângă o puternică educație creștinească. Învățase mult prin alte țări și cunoștea mai multe limbi străine. Dar toate acestea nu-i ofereau nici pacea și nici mulțumirea sufletească. Încă din tinerețe, obișnuia să vină cu părinții la Mănăstirea Văratec, unde stătea în vacanță. În sufletul său încolțea gândul să se facă mireasa lui Hristos, așa cum auzea și citea în Viețile Sfinților. Iubea mult singurătatea, citirea Psaltirii și liniștea vieții mănăstirești. 

În preajma anului 1900, când era încă în plină tinerețe, sora Zenovia părăsește casa părintească și se călugărește în mănăstirea Văratic, pe care o iubea atât de mult încă din anii copilăriei sale. Aici, în scurtă vreme ajunge la o aleasă trăire duhovnicească. Prin ascultarea sa, prin adânca sa smerenie, prin tăcerea și sârguința ei la pravila bisericii, maica Zenovia se face pildă tuturor maicilor din mănăstire. 

Maica Zenovia avea marea dorință de a îmbrațișa viața pustnicească. Iubea mult singurătatea, liniștea desăvârșită și rugăciunea neîncetată. Mă- năstirea Văratec era prea aglomerată și plină de lume, iar sufletul ei nu-și găsea odihnă. Deci, luând binecuvântare de la duhovnic și de la stareța mănăstirii, s-a retras în pădurile din preajma Schitului Sihla, unde își făcuse o chilie mică și unde se mai nevoiau și alte călugărițe. 

Acolo se întâlnește cu o pustnică, monahia Claomida, cu care își construiește un mic paraclis și două chilii, situate într-un loc singuratic, pe un picior de munte, care până astăzi se cheamă ,,Piciorul Claomidei”. În acest loc pustnicesc, maica Zenovia se ostenește împreună cu sora ei întru Hristos timp de 15 ani. Nu era între ele ceartă sau neînțelegere. Nu era împotrivire și neascultare, ci amândouă petreceau în rugăciune și unire duhovnicească. În fiecare duminică și în zile de post veneau la Sihăstria pentru rugăciune și spovedanie, duhovnic fiindu-le vestitul egumen Ioanichie Moroi și pentru ca să nu fie pricină de sminteală pentru frați, părintele le-a poruncit ca, oricând vor ieși din chilia lor, să se îmbrace în haine bărbătești. și multă vreme ele au fost cunoscute sub numele de ,,Fratele Mihai” și ,,Fratele Neculai”. Spovedania o făceau la două săptămâni, iar Sfintele Taine le primeau cel mai rar o dată pe lună. 

Auzind credincioșii din împrejurimi de viața lor, mulți mergeau la dânsele pentru un cuvânt de folos, pentru rugăciune și binecuvântare duhovnicească. Unii le duceau cele de nevoie vieții, iar alții doreau să le urmeze nevoința. Iar ele, cu bucurie și smerenie, le dădeau tuturor sfaturi și se rugau pentru dânșii. 

Dorind mult să se închine la Sfintele Locuri, monahiile Zenovia și Cleomida s-au învrednicit să ajungă la Sfintele Locuri de două ori. Apoi, întărite de darul Duhului Sfânt, s-au întors la iubita lor pustie. 

Prin anul 1930, maica Zenovia se desparte de maica Cleomida și se stabilește în același munte dar, puțin mai departe, și își zidește două chilii și un paraclis. Aici își ia cinci ucenice pe care se străduiește să le deprindă cu frica lui Dumnezeu. Dar pe măsură ce sporește duhovnicește, în post, în rugăciune și nevoință, numele maicii Zenovia devine tot mai cunoscut în rândul credincioșilor, iar chilia devine tot mai căutată de pașii celor necajiți. Astfel, maica Zenovia ajunge renumită în partea locului, ca o aleasă sfetnică duhovnicească. Nimeni nu se întorcea întristat de la chilia ei. Pentru fiecare, maica Zenovia găsea un cuvânt bun, de îndemn, de mângâiere și chiar de mustrare. 

După câțiva de nevoință în acest loc, maica Zenovia a dorit să se mute din Munții Sihlei, pentru a-și petrece ultimii ani în liniște și singurătate. Avea aproape 70 de ani, din care peste 25 de pustnicie. Astfel se mută în Munții Cuiejdiului, pe valea pârâului șarpelui, lângă Piatra Neamț. Acolo a mai trăit câțiva ani în aspră nevoință și apoi, întărită în nădejdea mântuirii, a trecut la Domnul, lăsându-și ucenicele nemângâiate. 

"Trupul ei a fost îngropat în pădure, aproape de bordei, iar ucenicele s-au retras cu vremea în mănăstirea de metanie”

În Munții Sihlei au mai viețuit și alți pustnici s-au nevoit pentru Hris- tos, dar au rămas, din multa lor smerenie, tăinuiți de Dumnezeu. 

Au trăit în pustia Sihlei mari duhovnici, ca de exemplu Protosinghelul Calistrat Bobu, Arhimandritul Cleopa Ilie, Ieroschimonahul Paisie Olaru, Ieromonahul Ilarion
Antiohi, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Ieroschimonahul Arsenie Papacioc și alți ostenitori vrednici de a fi purtați în ini-mile noastre. 

Părintele Cleopa Ilie spunea că în pădurile de la Sihla au existat mulți pustnici – vreo 35 de pustnici și vreo 17 maici pustnice. Starețul Mănăstirii Neamț (Arhiereul Narcis Crețulescu) spunea la înmormântarea starețului Timotei că ,,Mănăstirea Neamțului are acum 730 de călugări și 70 de pustnici în pustie.” Din aceștia, destui se nevoieseră și în pustia Sihlei. Apoi mai erau și Mănăstirea Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec, fiecare cu pustnicii și pustnicele lor, viețuitori în Munții Sihlei. 

,,Acești sfinți au înălțat în viața lor rugăciuni pentru necazurile oame- nilor veniți din vâltoarea lumii acesteia înșelătoare și trecătoare. Ei s-au rugat și se vor ruga pentru mântuirea noastră până la sfârșitul veacurilor.”