Schimonahia Magdalena

Printre pustnicele cele mai renumite din părțile Sihlei s-a numărat și schimonahia Magdalena. Era cu metania din Agapia Nouă. După mulți ani de ascultare în viața de obște, prin anul 1920 se retrage în pădurile dinspre Râpa lui Coroi. Acolo a dus o viață călugărească exemplară. Dacă în mănăstire era pildă tuturor prin smerenie și tăcere, prin post și rugăciune, aici și-a înmulțit și mai mult nevoințele. 

Blândă, mai mult decât oricare alta, tăcută și plină de dragoste și foarte râvnitoare la pravilă, Maica Magdalena a rămas în amintirea celor care au cunoscut-o drept o călugăriță adevărată. Pentru aceasta, multe surori doreau să-i fie ucenice și să-i urmeze în nevoința pustnicească. Iar ea le primea pe toate cu dragoste. Spun părinții bătrâni că avea 11 ucenice cu dânsa. Trăiau o viață de obște, în desăvârșită dragoste și supunere. Aveau și un mic paraclis. Făceau pravila în comun, se nevoiau în chilii în comun și mâncau împreună. 

Această maică mai avea, printre altele, și o altă mică nevoință: nu stătea multă vreme într-un loc, ci adesea își schimba locul de petrecere în pădure, făcând mereu alt bordei. De altfel, ea nu voia să fie cunoscută și vizitată de mireni. Iar dacă o întâlnea cineva sau îi cerea un cuvânt de folos, ea îi răspundea cu glas smerit: „Iertați-mă pe mine păcătoasa. Eu nu sunt călugărită, sunt o soră săracă ce am rătăcit prin pădurile acestea”. De prin 1930, până prin 1937, locuiește cu ucenicele sale într-un bordei, pe muntele Răchitișului, într-un mic luminiș de pădure. 

Maica Magdalena a fost un model de călugăriță curată la inimă, bună, smerită, cu fața albă și senină ca o sfântă. În 1937 se mută cu ucenicele lângă Agapia Veche. Apoi trece la cele veșnice și este îngropată în cimitirul Agapiei din Vale.