Sf. Cuv. Paisie Olaru

Cine a fost părintele Paisie? Cu siguranță, unul dintre cei mai vestiți, unul dintre cei mai buni și îndrăgiți duhovnici ai Mănăstirilor Nemțene din a doua jumătate a secolului al XX-lea. 

S-a distins prin viața lui sfântă, însă părintele Paisie a fost și el copil, și încă unul „obraznic”, după spusele sale. 

COPILĂRIA

S-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroești, comuna Lunca, Județul Botoșani.219 A fost botezat de părin- tele Gheorghe Bercea la dorința pă- rinților, i-a dat numele Petru. Părinții săi erau oameni credincioși, cumpă- tați, iubitori de Dumnezeu, care au  știut să-și educe copiii în dreapta credință. Pe tatăl său îl chema Ioan, iar pe mama sa – Ecaterina, dar în casă o numeau, alintător Catinca. Tatăl său era un om harnic și muncitor, fiind pădurar pe la boieri toată viața lui, până la adânci bătrâneți, iar mama sa se ocupa de gospodărie și de creșterea copiilor. La bătrânețe părintele Paisie avea să vorbească despre ea cu atâta duioșie: „Parcă o văd cu ochii minții cum în brațe mă ținea și mă învăța ale credinței. Draga mea, mămuca mea! Că nici un nume nu-i mai scump pe acest decât numele de mamă! Iar pe mine m-a născut și m-a crescut până să-mi dau seama. Ar trebui să o iubesc mai mult și să o pomenesc mereu și pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu.” Petru era și avea să rămână mezinul familiei până la adânci bătrâneți, pentru că alți trei băieți și o fetiță îl precedaseră în casa părinților săi. 

Iată cum vorbea Părintele despre părinții săi: „Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare, să auzim și noi...”, iar „mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: <măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine”. 

La vârsta cuvenită a mers la școală, unde a învățat trei clase, așa cum se făcea în vremea aceea în sat, dar în toți acești ani Petru a fost premiant. Auzind și citind despre învățătura de Dumnezeu și savurând viețile sfinților, micuțului i s-a aprins în suflet dorul de a merge la mănăstire. 

Deși era obraznic, – cel puțin așa se socotea el – căpătase drag de biserică. Ascultând de mama sa, femeie cumpătată, nu și-a îndeplinitde la început dorința de a se retrage la mănăstire, ci a mers mai întâi să-și satisfacă stagiul militar.

PARTICIPAREA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

A gustat puțin din primul război mondial, pe frontul din Ungaria, dar se ruga neîncetat la Dumnezeu să-l scape, ca să se poată face călugăr. Iar Domnul l-a scăpat. Iar ca răsplată pentru participarea la război, Statul l-a răsplătit cu cinci hectare de pământ, pe care el la împărțit fraților mai mari, după care a ponit la îndeplinirea visului său, călugăria. 

Mama îi murise, iar în anul 1921, Petru intră în viața monahală la Schitul Cozancea, aflat atunci sub stăreția ieromonahului Vladimir Bodescu, iar ca duhovnic și l-a luat pe părintele Calinic șușu, mare lucrător și nevoitor al rugăciunii. 

INTRAREA ÎN MONAHISM

Pe când avea 25 de ani, la 9 iunie 1922 a fost tuns în monahism de către protosinghelul Vladimir, cam în pripă (pentru că era bolnav), dândui-se numele Paisie. Pe atunci visa să devină pustnic în Munții Neamțului, vis care nu avea să devină realitate. 

Schitul Cozancea avea viață idioritmică (de sine). Părintelui i s-a dat la început, drept ascultare, toată treaba din gospodăria mănăstirii (după mărturia sa), dar și ascultare la bucătărie (după mărturia părintelui Cleopa). 

Pentru că îi plăcea atât de mult să stea în biserică, după un timp, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit în ascultarea de paraclisier. 

În 1923 avea să moară și tatăl său, iar în 1925, vizitând mănăstir- ile nemțene și ajungând și la Sihla, s-a „îndrăgostit” de acest loc minunat, care în acea vreme mișuna de mulți pustnici. 

Prima sa încercare de a se muta la Mănăstirea Sihăstria (prin anii  1930-1932), a eșuat deoarece, neavând binecuvântarea egumenului său, starețul din acel timp al Sihăstriei, vestitul Ioanichie Moroi, nu a vrut să-l primească. 

VIEȚUIREA LA SCHITUL COZANCEA

Doritor de viață liniștită fiind, a rânduit Dumnezeu să afle o poieniță în apropierea Cozancei. Aici se retrăgea cuviosul pentru rugăciune și liniște. Odată, pe când se ruga, a auzit un cor de îngeri, fapt pe care l-a luat ca pe un semn de la Dumnezeu, care îi vestea că acolo, în acea poieniță, trebuia să ridice o mică biserică. Așa dar, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei din acel timp, Pimen Georgescu, a ridicat acolo un paraclis cu hramul Sfântul Mina, iar în 1930, când în fruntea Mănăstirii Cozancea a venit alt stareț, acesta i-a dat voie să-și facă acolo o căsuță cu trei chilii și o mică grădină cu pomi și viță de vie, iar noaptea să se retragă acolo. Așa s-a nevoit părintele Paisie timp de optsprezece ani, până în 1948, peste zi săvârșind ascultarea de paraclisier, iar noaptea retrăgându-se în căsuța sa din poiana liniștei. 

Între timp, în 1933, la numai 36 de ani, luase marea schimă, cu gândul de a se retrage în viața pustnicească. Avea în poieniță destulă liniște și multe bucurii, dar cele mai sfinte bucurii duhovnicești tot în biserică la Sfânta Liturghie le trăia. Astfel, în anul 1943, la 14 octombrie a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1947, la 12 aprilie – ieromonah de către episcopul Valerie Moglan. Tot atunci a fost numit și egumen al schitului. De fapt, plecase cu niște jalbe la Mitropolia de la Iași și cu acea ocazie avu- seseră loc și hirotonia și numirea sa. Întors acasă, a trebuit să-și lase căsuța liniștită pentru a se ocupa de stăreție. Spunea: „Am dat liniștea și pacea inimii pe tulburare”. Nu a fost egumen decât vreo șase luni, după care s-a retras, iară în poiana liniștii și a rugăciunii. În acea vreme s-a înfiripat prietenia lui strânsă cu părintele Cleopa, de care se considera cel mai mult „legat cu inima” în această viață. Părintele Cleopa, care încă nu era călugăr, alesese să meargă la Sihăstria și venise să ia binecuvântare. Înainte să se despartă au rostit această rugăciune de veșnică prietenie: „Doamne, binecuvântează făgăduința noastră ca să fim amândoi împreună și în veacul acesta și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi, să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui. Amin.” și au fost ascultați. Dumnezeu a vrut ca părintele Cleopa să fie la căpătâiul părintelui Paisie. 

VIEȚUIREA LA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA

În anul 1948, pe când era stareț părintele Cleopa, părintele Paisie s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria. Însuși părintele Cleopa s-a dus la Iași, la Mitropolie, cu cererea pentru aprobarea transferului părintelui Paisie, fiind aprobată de episcopul-vicar Valerie Moglan Botoșăneanul. 

Viața de obște i se părea mult mai proprie unei adevărate călugării, iar la Sihăstria viața în vremea aceea era cu adevărat de obște, călugării neavând nimic în chilie în afară de pat și câteva cărți de rugăciuni. 

Părintele Cleopa i-a dat o chilie aproape de biserică și l-a rânduit la spovedania călugărilor și a credincioșilor care cercetau mănăstirea, iar între timp lucra la grădină. Astfel, deși proaspăt hirotonit, „a devenit duhovnicul întregii obști și va rămâne până la sfârșitul vieții sale”

Ceea ce a însemnat Mănăstirea Neamț în timpul Sfântului Paisie Velicicovschi a însemnat și Mănăstirea Sihăstria, iar mai apoi Sihla în timpul părintelui Paisie – o poartă către cer, o punte de legătură între oameni și Dumnezeu. 

VIEȚUIREA LA MĂNĂSTIREA SLATINA

În toamna anului 1949, la 30 august, împreună cu alți 21 de frați, îl urmează pe părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina pentru a reorganiza și revigora mănăstirea, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. Părintele Paisie a căpătat două chilii și a fost rânduit tot la spovedit. „Nu avea timp nici să mănânce (...). Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are”, avea să mărturisească peste ani părintele Cleopa. În acel timp, a stat o jumătate de an la Mănăstirea Rarău, care depindea de Mănăstirea Slatina. 

REÎNTOARCEREA LA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA

În primăvara anului 1954 s-a reîntors la Sihăstria, iar perioada care a urmat o consideră a fi „cea mai rodnică” din viața sa. 

VIEȚUIREA LA MĂNĂSTIREA SIHLA

Între anii 1972 și 1985 a sihăstrit la Schitul Sihla – „Sihlișoara noastră”, cum scria părintele cu multă duioșie într-o scrisoare. Făcuse acest lucru pentru că era doritor de liniște, dar și pentru că era destul de înaintat în vârstă și avea nevoie să fie cât de cât protejat de oboseala care o presupunea contactul permanent cu mulțimea de credincioși. Mare lucru nu s-a reușit însă în această privință, pentru că, urcușul destul de abrupt de la mănăstire la schit, nu i-a descurajat pe cei care doreau să-l vadă pe părin tele Paisie. În același timp, trebuie recunoscut că acea căsuță de sub stâncă, în care se afla chilia părintelui, părea să i se potrivească mai bine decât ori care alta. Aveai impresia că era la marginea dinspre pustia stâncilor și a pădurii, dar și spre pustia duhovnicesc roditoare a permanentei împreună-locuiri cu Dumnezeu.

Locul de la Sihla i se potrivea și sublinia, cum nu se poate mai bine, rolul lui de prag de trecere într-o lume a împreună-locuirii cu Dumnezeu, printr-o viață sfântă. De aceea nu greșim numindu-l „părintele Paisie de la Sihla”. 

Încă din anul 1973 îi slăbise foarte mult vederea; în anul 1976 spunea că este „aproape orb”. 

COBORÂREA LA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA

În anul 1985 a coborât din nou la Sihăstria, unde putea fi îngrijit mai ușor. O dublă cataractă îi răpise aproape în întregime vederea și-i afectase puțin și auzul. În plus, în septembrie 1986 își fracturează piciorul drept și rămâne imobilizat în pat. Despre această perioadă de timp, părintele Ioanichie Bălan povestea în anul 1987: „Vorbește din ce în ce mai puțin cu oamenii și mereu cu Dumnezeu. Se roagă în taină ziua și noaptea pe obișnuitul lui scaun, care este și pat și masă și loc de nevoință și scaun de cercetare celor ce i se mărturisesc și el însuși se judecă pe sine înaintea  Tronului dumnezeiesc. Citea zilnic cărțile sfinte și își făcea zilnic canonul schimonahicesc. "

Chiar dacă într-o măsură mai mică, continua totuși să spovedească, să dea sfaturi duhovnicești și să-i binecuvânteze pe călugării și credincioșii care ajungeau să-i treacă pragul chiliei. 

Mai trăia încă în timpul Revoluției din anul 1989 și iată ce interpretare a dat părintele acestor evenimente – și suntem uimiți să vedem cât de bine a prevăzut timpurile ce au venit. Spunea: „Acesta este un semn mare că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul șarpelui, dar veninul lui a rămas și s-a răspândit în toată lumea prin coada lui”.

S-a mutat la cele veșnice în zorii zilei de 18 octombrie 1990, în vârstă de aproape 94 de ani, iar sâmbătă, 20 octombrie, a fost înmormântat în cimitirul Sihăstriei. L-a prohodit o mulțime impresionantă de călugări și de mireni, în fruntea soborului de preoți aflându-se însuși Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înalt Prea Sfințitul Daniel Ciobotea. 

A plecat dintre noi, a urcat la cele de sus, la viața veșnică, dar ne-a lăsat tuturor un testament, testamentul iubirii de Dumnezeu și de aproapele și pilda vieții sale. 

„Părintele Paisie a fost și rămâne unul dintre marii duhovnici contemporani ai tradiției ortodoxe de la noi și de pretutindeni, alături de Avva Siluan și părintele Sofronie, Gheron Iosif și Gheron Paisie Atoniții și de mulți alții.”