VIAȚA SF. TEODORA DE LA SIHLA
COPILĂRIA
Mielușeaua lui Hristos și aleasa floare duhovnicească a Moldovei, Sfânta Teodora s-a născut în prima jumătate a sec. al XVII-lea139, în jurul anului 1650, în satul Vânători-Neamț, în acea vreme Moldova fiind sub domnia lui Vasile Vodă Lupu și sub păstorirea Mitropolitului Varlaam.
Părinții săi erau creștini binecredincioși și temători de Dumnezeu. Numele mamei nu este cunoscut, dar despre tatăl ei, Ștefan Joldea, știm că avea dregătorie ostășească, fiind armaș, adică paznic al Cetății Neamțului.
Acolo, la umbra acelei mari cetăți a lui Ștefan, unde în acea vreme era ascuns tezaurul țării, acolo s-a născut Teodora. Acolo și-a petrecut vremea copilăriei sale împreună cu sora sa Maghița (Marghiolița), crescând în atmosferă de înaltă viață duhovnicească a mănăstirilor și schiturilor din împrejurimi: Neamț, Secu, Sihăstria, Agapia și altele.
Dar iată că un mare necaz se abate asupra acestei binecuvântate familiii, fiica cea mai tânără, Marghița, se mută la Domnul încă din fragedă vârstă. Această rânduială dumnezeiască a marcat-o profund pe Teodora, căci înțelegând deșertăciunea vieții acesteia, s-a aprins în sufletul său curat dorința arzătoare de a se face mireasa lui Hristos, de a-I sluji Lui în viață curată până la sfârșit. Inima o îndemna să se lepede cu totul de lume, pădurile din împrejurimi și mănăstirile îi deveniseră tot mai dragi sufletului ei și un dar nespus de singurătate se zămislise în ea.
MATURIZAREA
Și așa, anii tinereții i-a petrecut Sfânta cercetând mănăstirile, însetată fiind de bucuriile duhovnicești trăite printre monahi, de rugăciune, de priveghere, de sfaturile și cuvintele duhovnicești primite de la monahii îmbunătățiți ai acelei vremi.
Cu inima întărită și cu gândul la Dumnezeu se întorcea Teodora de la mănăstiri, ducându-și viața în curăție, încununată fiind de faptele iubirii duhovnicești, de milostenie, de cercetare a celor suferinzi, de cumințenie și dragoste față de biserică, de casa lui Dumnezeu, de unde era nelipsită.
Însăși educația ei religioasă avea caracter monahal. Și asta datorită faptului că toate satele din zonă erau sub influența directă a mănăstirilor din împrejurimi și mai ales pentru că în acea vreme în bisericile acelor sate slujeau preoți călugări. Nu erau oameni învățați, dar își câștigau respectul, se impuneau și se făceau ascultați prin însăși ținuta lor, prin trăirea lor duhovnicească intensă, prin răbdarea și dragostea lor față de oameni. Și așa treceau anii, iar părinții Sf. Teodora, ajunși la bătrânețe, simțeau că au nevoie de ajutor, de o ființă dragă care să aibă grijă de ei, de o mână harnică, de un suflet curat care să le mângâie suferința. Și aceasta nu era decât iubita lor fiică, odrasla pe care au crescut-o ca pe un crin binemirositor în grădina bisericii, hrănită cu roua Duhului Sfânt.
CĂSĂTORIA
Știindu-i dorința arzătoare de a se face mireasă a lui Hristos, părinții săi nicidecum nu s-au învoit, ci au hotărât să o căsătorească cu un băiat credincios și iubitor de Dumnezeu, care era de loc din Ismail, dar se stabilise în satul Vânători.
Ca o fiică ascultătoare, Sfânta a urmat întocmai dorința părinților săi, deși în sufletul său a rămas credincioasă Mirelui Ceresc, căci dragostea sa față de oameni nu a izgonit din inimă dragostea de Dumnezeu.
Stabilindu-se împreună în casa părintească din Vânători, își duceau viața după învățătura lui Dumnezeu. Trăiau ca frații. Amândoi mergeau la biserică, la mănăstiri, miluiau pe săraci, se rugau, posteau, se nevoiau și îngrijeau de cei doi bătrâni, al căror vis părea împlinit. Nu se certau niciodată între ei, nu auzeai cuvânt necuviincios niciodată între ei, nici minciună sau vreo bănuială, iar casa lor era binecuvântată de Dumnezeu.
După câțiva ani, părinții fericitei se mută la Domnul iar ei, la îndemnul soțului, pleacă spre Ismail. Acolo i-a fost și mai greu Teodorei. Îi lipseau foarte mult mănăstirile din zona Neamțului, părinții săi duhovnicești și cuvintele lor de mângâiere. Se simțea singură și neajutorată. Nimeni nu o cunoștea, nu o sfătuia, nu știa dorința arzătoare a sufletului ei, afară de soțul ei.
După scurtă vreme însă aceasta s-a înduioșat de lacrimile, de râvna, de credința soției sale, de ostenelile și de ascultarea ei și a hotărât să o lase să meargă la o mănăstire, urmând ca după câtva timp să plece și el.
Așa, într-o duminică, după Sfânta Liturghie, soțul său i-a spus: „Tot nu ne-a dat Dumnezeu copii. Deci pentru că toată viața ai dorit să fii călugăriță, du-te mai întâi tu la mănăstire.”
Aceasta a fost despărțirea lor, despărțire a doi soți care s-au iubit și au trăit în dragoste și frică de Dumnezeu. Și iat-o pe Fericita pornind spre împlinirea visului său de-o viață, pe când nu avea încă 30 de ani.
CĂLUGĂRIA SI VIEȚUIREA LA MĂNĂSTIREA VĂRZĂREȘTI
Mergea să slujească de acum numai lui Hristos și, dorind să fie toată viața străină de lume și împreună doar cu Mirele Ceresc, a renunțat la mănăstirile de maici din părțile natale și s-a îndreptat spre Munții Buzăului, la mănăstirea de maici Nifon (Vărzărești).
La mănăstirea Vărzărești se nevoiau în acea vreme câteva călugărițe sub îndrumarea bunei și nevoitoarei egumene, Schimonahia Paisia, care a primit-o cu multă dragoste, dându-i chilie și rânduind-o la diferite ascultări mănăstirești. În acel timp, acolo se ducea o adevărată viață de obște, tot ce aveau împărțeau împreună, fie bucuriile, fie necazurile, monahiile trăind ca niște adevărate surori.
Teodora se nevoia mult, se ruga, plângea înălțându-și mâinile și inima către Dumnezeu și se făcea pildă de viețuire întru toate.
Toate nevoințele, bucuriile și ispitele îi erau cunoscute doar maicii egumene, singura care știa taina vieții ei, de aceea o întărea și o sfătuia ca o maică duhovnicească.
Trecând un an de zile și soțul său, văzând că fericita nu se întoarce, ci rămâne să slujească Domnului în mănăstire cu multă râvnă și credință, că toate ostenelile ei vor fi răsplătite, se îndreaptă și el spre mănăstirea Poiana Mărului, se călugărește cu numele Elefterie și se învrednicește de Taina Sfintei Preoții.
Înțeleapta egumenă, schimonahia Paisia, cunoscând viața și nevoința sfintei, după aproape doi ani de încercare a trecut-o în cinul monahal. Și iată ce spune părintele Galeriu despre Sfânta Teodora: „Și se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăție a vieții, de slujire. Se îndulcea mult și cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărților sfinte și cu împărtășirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului și Sângelui Mântuitorului.”
VIEȚUIREA ÎN PUSTIA MUNȚILOR BUZĂULUI
Dar iată că liniștea monahiilor le este tulburată de un mare dezastru, căci turcii trecuseră Dunărea, iar în drumul lor spre Ardeal, prădau, ucideau și distrugeau tot ce întâlneau în cale.
Atunci egumena Paisia a luat-o pe Teodora și pe încă două ucenice mai râvnitoare și s-au ascuns în pădure. Acolo și-au făcut două chilii și au trăit împreună, nevoindu-se în viață pustnicească aproape zece ani. După mutarea la Domnul a maicii egumene, cele două ucenice s-au retras la mănăstire, iar Teodora a rămas singură în pustie, îndurerată de pierderea iubitei sale maici, dar mângâiată de Dumnezeu, care-i trimitea atâtea bucurii duhovnicești.
Însă sfânta nu a mai rămas mult timp în Munții Buzăului, căci inima sa o chema spre plaiurile natale, spre Munții Neamțului. Își dorea mult să mai pășească pe locurile unde, copilă fiind, a trăit atâtea bucurii duhovnicești, să se închine la locurile atât de dragi inimii ei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț. Voia să rămână pe plaiurile natale pentru tot restul vieții, asemănându-se prin asta Sfântului Alexie, „omul lui Dumnezeu”, Sfintei Parascheva, Sfântului Ioan Colibașul și altora care s-au săvârșit împrejurul locurilor natale.
PUSTINCIA ÎN ȚINUTUL SIHLEI
Plecând spre plaiurile natale, s-a închinat la toate mănăstirile din drumul ei, ajungând la mănăstirea Neamț. Aici se rugă la Icoana Maicii Domnului și, după ce-i povesti viața ei starețului, îi ceru sfat și binecuvântare să se retragă în pustie. Dar, văzând-o singură și slabă, starețul se îndoia în sinea sa, o trimise pentru sfat la părintele egumen al Sihăstriei, ieroschimonahul Varsanufie.
Astfel, simțind-o întărită de harul lui Dumnezeu, egumenul Varsanufie i-a dat binecuvântare să se nevoiască în pustie un an de zile pentru încercare și a încredințat-o ieroschimonahului Pavel, duhovnic iscusit, pe care l-a îndemnat să-i caute un loc tăinuit, unde să se nevoiască această gingașă floare duhovnicească.
Acesta a ajutat-o să-și găsească o chilie mică de lemn, care aparținuse unui mare sihastru care se mutase la Domnul și, după ce îi dă câteva sfaturi duhovnicești, a binecuvântat-o și s-au despărțit.
Rămasă numai cu Dumnezeu, în desăvârșită liniște și singurătate, acolo, sub stâncile Sihlei, Cuvioasa a trăit o viață mult mai aspră. A avut multe de îndurat; a răbdat frigul iernii și ploile verii, a răbdat foame, ispite de la trup, dar mai ales ispite de la diavol.
Aici își începe Cuvioasa Teodora viața ascetică, aici își începe marea ei nevoință, privegherile îndelungate și marea taină a vieții ei care nouă nu ne este cunoscută.
Nimeni dintre oameni nu poate ști cât de mult s-a rugat, cât s-a nevoit, câte a pătimit și ce bucurii duhovnicești i-a trimis Dumnezeu. Dar este de la sine înțeles că pentru a ajunge la treapta sfințeniei a fost nevoie de multă osteneală. Aici, în liniștea desăvârșită a Sihlei, își începea Cuvioasa urcușul către cele mai înalte culmi ale virtuții.
În tot acest timp nimeni nu a știut taina vieții ei, decât egumenul Sihăstriei și schimonahul Pavel. Cobora din când în când la Sihăstria pentru spovedanie și împărtășanie. De la o vreme nu a mai coborât, fie pentru că era prea slăbită din pricina multelor nevoințe, fie pentru că voia să rămână neștiută de nimeni în afară Dumnezeu.
Părintele Pavel, care îi cerceta adesea pe pustnicii bătrâni și bolnavi din partea locului, mergea acum și la ea. O spovedea, o împărtășea, o sfătuia și o întărea sufletește, folosindu-se de nevoințele ei.
Iată cum zugrăvea atât de frumos părintele Galeriu nevoința și rugăciunea de foc a Sfintei: „Râvnitoarea maică unea statornic rugăciunea cu celelalte virtuți, rezistând eroic ispitelor... Noaptea dormea cel mult câteva ore înainte de miezul nopții sau înainte de răsăritul soarelui și puțin la vremea amiezii. După ce rostea la timpul cuvenit Ceasurile, Vecernia sau Utrenia, făcea metanii multe, adesea cu lacrimi duhovnicești, în adâncă smerenie. Când inima se încălzea cu harul Duhului Sfânt, rămânea în genunchi și, ridicându-și mâinile, se ruga cu cea mai înaltă și curată rugăciune, numită rugăciunea de văpaie. În acest timp mintea și inima se îndulceau de bucurii negrăite, fața și mâinile iradiau lumină. Erau pregustări ale harului.”
Acestea o hrăneau pe Sfântă, dar ca om și purtătoare de trup, avea nevoie și de hrană materială. Din când în când, duhovnicul său, ieroschimonahul Pavel îi aducea pesmeți uscați pe care îi mânca muiați în apă, dar de cele mai multe ori hrana i-o oferea pădurea. Avea alune, zmeură, bureți, urzici, afine și pomenitul „măcriș al Sfintei Teodora” care crește până astăzi.
Se spune că, trecând prin părțile Neamțului oștile otomane, multe călugărițe s-au retras înmunți. Și unele dintre ele, ajungând la dânsa, i-au spus durerea lor. Cuvioasa le-a cedat chilia ei, iar ea s-a retras într-o peșteră din apropiere, sporindu-și nevoința și asprimea traiului.
Era o încăpere mică înlăuntrul unei stânci imense, în dreapta o stâncă lată și puțin ridicată îi servea de masă și de vatră, iar în fundul peșterii era o crăpătură prin care pătrundea puțină lumină.
Dar iată că, din lucrarea satanei, într-o zi o ceată de turci, rătăcind prin munții Sihlei, a dat de peștera Cuvioasei Teodora. Iar Sfânta, rugându-se Mirelui său s-o izbăvească de mâna ucigătorilor, văzu o minune, că peretele din fundul peșterii se deschide, iar ea fuge în pădure și astfel scapă de cumplita primejdie.
După câtva timp, duhovnicul său, ieroschimonahul Pavel, se mută la Domnul, nespunând nimănui taina Sfintei. Mai apoi moare și egumenul Schitului Sihăstria, așa că dânsa rămâne singură, neștiută de nimeni, fiind uitată de toți și lipsită de orice ajutor omenesc.
Ultimii ani din viața sfintei au fost cei mai rodnici. Acum ea a ajunsese într-adevăr pe culmile cele mai înalte ale virtuții și a fost încununată de Dumnezeu. Ajunsese la asemenea măsură, că nu mai simțea nici o nevoie omenească, nu simțea frigul, nici arșița, nici foamea, nici setea sau somnul. Era cu adevărat un înger în trup și ajunseseră să se teamă și dracii, care nu mai îndrăzneau să se apropie de ea.
Hainele îi putreziseră aproape de tot, încât doar mijlocul îi era acoperit de niște zdrențe. Trupul îi era slab, părul lung și încărunțit, dar toată iradia de lumină de lumina harului Duhului Sfânt al cărui sălaș vrednic era.
TRECEREA LA DOMNUL ȘI MINUNEA AFLĂRII SFINTEI TEODORA
Dar, simțindu-și sfârșitul aproape, Sfânta se ruga la Dumnezeu neîncetat să-i trimită pe cineva care să-i aducă, înainte de mutarea sa din viața aceasta, Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos. Voia să moară spovedită, împăcată cu toți oamenii, cu Dumnezeu și cu ea însăși.
Și cum să nu-i împlinească Dumnezeu dorința, când ea L-a slujit cu atâta dragoste întreaga viață!
Iată cum a fost rânduiala dumnezeiască: Părinții și frații Schitului Sihăstria au observat că de ceva vreme, niște păsări intră pe fereastră și, luând în ciocuri bucăți de pâine, nu le mâncau, ci zburau cu ele spre Munții Sihlei. Și asta se întâmplase în mai multe zile. Părintele egumen, fiind luminat de Dumnezeu, a gândit că acele păsări sunt trimise de El pentru a duce mâncare vreunui sihastru cu viață sfântă. Astfel, doi frați din schit, cu binecuvântarea egumenului, pornesc în urma păsărilor, vrând să afle pe acel plăcut al lui Dumnezeu și să se folosească sufletește.
Era aproape de asfințit. Pădurile erau foarte dese și greu de străbătut, astfel că cei doi frați, mergând încet, nu se puteau ține după păsări. Atunci ele, cu dumnezeiască poruncă se opreau, așteptându-i, iar când le ajungeau, zburau din nou. Dar iată că se lăsa seara și se apropia o mare ploaie, cu tunete și fulgere. În curând se așternu întunericul, iar frații pier- dură urma păsărilor și, rătăciți și speriați de răzvrătirea văzduhului, s-au așezat sub un brad. Au rămas acolo rugându-se și așteptând zorii dimineții.
Însă deodată ploaia se opri, cerul se însenină, iar ei zăriră o lumină străbătând printre stâncile din apropiere. Speriați, primul lor gând a fost să fugă, dar îndemnându-se unul pe altul, s-au apropiat. Și mare minune au fost învredniciți să vadă!
Sfânta, cu mâinile ridicate la cer, plutea în văzduh, iar împrejurul său o văpaie de raze și limbi ca de foc urcau spre cer. Erau cuvintele de foc ale rugăciunii ei, cerându-I lui Dumnezeu să-i trimită Preacuratele Taine înainte de moarte. Fața îi era luminoasă, părul alb – lăsat peste umeri, iar întreaga sa ființă era învăluită în lumină dumnezeiască.
Frații, care nu mai văzuseră niciodată așa ceva, s-au înspăimântat foarte tare, neștiind ce să creadă, de este nălucire sau cu adevărat descoperire dumnezeiască.
După ce Sfânta și-a încheiat rugăciunea, acea lumină a dispărut și, liniștindu-i pe frați, le-a cerut o haină, căci era goală, și i-a chemat mai aproape.
Apoi le-a zis: „De mulți ani mă nevoiesc aici, uitată de lume, fără a vedea față de om. Mă cheamă Teodora. Și iată, sunt 40 de zile de când mă rog lui Dumnezeu să-mi trimită un duhovnic cu Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, că de mult nu sunt împărtășită și mâine la ora douăsprezece din zi voi pleca din lumea aceasta. Deci duceți-vă acum la mănăstire să spuneți părintelui egumen să trimită mâine dimineață la ora 9 pe părintele Antonie și Ierodiaconul Lavrentie cu dumnezeieștile Taine”.
Iar frații, deși nu mai știau drumul înapoi, au pornit cu mare bucurie, căci Sfânta le dădu drept călăuză o lumină care mergea înaintea lor și care i-a lăsat în poarta mănăstirii. Era miezul nopții, timp în care se săvârșea slujba Utreniei, iar frații, mergând în biserică, au povestit egumenului toate cele întâmplate, precum și dorința de pe urmă a Sfintei.
A doua zi de dimineața, luând binecuvântare, frații, împreună cu duhovnicul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, au pornit la drum spre Sihla cu dumnezeieștile Taine.
Vestea aflării Cuvioasei s-a răspândit cu repeziciune și i-a îndemnat pe mulți să meargă la Sihla să se folosească sufletește și să-i cânte prohodul.
Ajungând acolo, au aflat-o în rugăciune și, după ce s-a spovedit și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, a început să povestească tuturor taina vieții ei. Apoi, slăbindu-i glasul, ceru tuturor iertare și binecuvântare și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru toate, își dădu sufletul în mâinile Lui.
După aceasta părinții, cântându-i prohodul, i-au luat sfântul trup și i l-au așezat în peșteră, acoperindu-l cu cetină de brad și pietre.
Acolo au rămas moaștele Cuvioasei câțiva ani, spre marea bucurie a credincioșilor care veneau să se închine, să aprindă o lumânare și să se roage.
După puțin timp, fostul soț, ieromonahul Elefterie, auzind despre viața și nevoințele Cuvioasei, a venit în Munții Sihlei și, închinându-se la mormântul Cuvioasei, s-a făcut și el pustnic în aceeași chilie de sub stânci în care se nevoia și ea. Apoi, mutându-se la Domnul la începutul sec. al XVIII-lea,152 a fost îngropat în Poiana Sihlei.
MUTAREA SF. MOAȘTE LA KIEV, LA MĂNĂSTIREA PECERSKA
Despre Sfintele sale moaște știm că se află la Kiev, în peșterile Mănăstirii Pecerska, pe racla sa stând scris „Sfânta Teodora din Carpați”. Unii spun că moaștele ei au fost luate în Rusia imediat după moartea sa, alții spun că după 1830, ele au intrat în posesia familiei Sturza, au fost puse în raclă de argint și așezate în biserica din Miclăușeni – Iași, iar mai apoi, în 1856, au fost date Mănăstirii Pecerska, în schimbul unor veșminte de fir.
Când și cum au ajuns acolo nu se știe exact, dar știm sigur că, într-una din acele peșteri ale Lavrei, în care odihnesc multe moaște de sfinți, acolo odihnește și sfânta Teodora, ocrotitoarea plaiurilor nemțene și a întregii noastre țări.
CANONIZAREA (TRECEREA ÎN RÂNDUL SFINȚILOR)
În anul 1992, Cuvioasa a fost trecută în rândul sfintelor prin hotărârea Sfântul Sinod din data de 20 iunie, fiind pomenită în ziua de 7 august.
După canonizarea Sfintei Teodorei de la Sihla, s-au ridicat multe biserici purtând hramul său, printre care și catedrala Mănăstirii Sihăstria, care s-a construit sub ocrotirea Sfintei și cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, și astfel devenind al doilea hram al acestei mănăstiri cu istorie seculară.
DEMERSURILE PENTRU REPATRIEREA SF. MOAȘTE
Unul dintre subiectele aflate pe agenda discuțiilor dintre oficialii statului român și al celui ucrainean, este legat de găsirea moaștelor Sfintei Teodora de la Sihla, aflate pe teritoriul Ucrainei, și a mormintelor a doi eroi naționali ai Ucrainei, aflate pe teritoriul țării noastre. Agenția de presă a Patriarhiei a anunțat că Ucraina este dispusă să returneze României moaștele Sfintei Teodora, la schimb cu rămășițele celor doi eroi naționali. Subiectul a fost discutat la nivel oficial în anul 2023, cu ocazia întâlnirii premierilor celor doua state.
